Lumânările care nu mai ard (RO/EN)
The candles that don’t burn
(English version below)
Am clipit, încercând să mă liniștesc și să mă întorc în altă lume. O lume în care nu eram în biserică. Niciodată nu mi-au plăcut locurile în care lumina zilei captează o nuanță albă, locuri în care pereții sunt încălziți doar de către lumânări și suflete omenești. Dar sunt aici. Mătușa mea, cu care vorbesc de două ori pe an, îmi întinde o lumânare. E subțire și flexibilă, iar firul dinăuntru arde mai lent decât a ars viața lui.
Ochii lor licăresc în armonie cu cântările pe care nu le înțeleg. Cuvintele pronunțate cu o ardoare severă nu izbutesc să mă convingă nici de realitatea prezentă, nici de ideile lor despre Dumnezeu. Încă o clipă și mă regăsesc în trecut. O altă capelă, aceiași oameni. Aceleași lumini care se pot păstra doar în amintiri. Picăturile fierbinți de ceară mă leagă de trecutul pe care încercasem să-l uit, să-l spăl din minte.
Oare toată lumea se simte așa? Toți în afară de mine înțeleg ce se întâmplă, nu se lasă umiliți de filozofia celor petrecute. Nu simt cum toată căldura lor interioară se pierde în încăperile astea, se răspândește printre flăcările mici care urmează să fie stinse, într-un bun sfârșit. Un simplu vânt, o greșeală banală, o imperfecțiune a mecanismelor genetice, și se sting.
Fragilitatea se combină doar cu rigiditatea, la fel cum simbolurile au nevoie de temple trainice pentru a se divulga. Eu am devenit un stâlp în această feerie, în care actorii și actrițele știu toate mișcările și cuvintele potrivite. Eu nu știu nimic; eu mă uit în jur și încerc din răsputeri să nu orbesc. Îmi mențin poziția neclintită din fundal, rămânând neobservat de nimeni. Nici eu nu mă privesc.
“Bogdan, du-te și ține-o pe mama.” Mă impun să exprim înțelegere și compasiune deși de mai mulți ani am dezvoltat o aversiune și apatie față de familie. Pe mine nu m-a ținut nimeni, nu m-a tratat cu căldură și compasiune. Oare timpurile alea sunt prea îndepărtate pentru a explica exasperarea mea emoțională? Aș prefera să simt cum e să fiu ars decât să încremenesc, să îngheț dinăuntru. A fost doar o reacție naturală.
Țin minte ultima îmbrățișare, ultima clipă de realitate pe care pot s-o percep. Era o cameră întunecată, ora 17. A aflat prima mama, și ne-a comunicat știrea care nu mai era știre de câteva săptămâni. S-a stins din viață, l-a luat vântul iernii. Ne-am adunat în trei și ne-am ținut unul pe altul. Am format singura sursă de căldură din acea amintire.
Și asta a fost ultima.
I blinked, trying to calm myself down and return to a different world. A world in which I wouldn’t be in this church. I never liked places that turn sunlight into a bleached shade of white, where the walls are warmed only by candles and human souls. But I am here. The aunt I talk to twice a year is handing me a candle. It’s slim and fragile, and the wick burns slower than his life did.
Their eyes shine in unison with prayers I don’t understand. The words they pronounce with such strong passion can neither convince me of my present reality, nor of their ideas about God. I blink again — another moment, and I find myself in the past: a different chapel, the same people. The same lights you can only keep in your memories. Scalding drops of wax seal me to the past I tried to melt away.
Does everybody feel the same? Everyone besides me seems to understand what is happening; they don’t leave themselves humbled by the philosophy of what happened. They don’t feel their interior warmth dissipating between these walls, dissolving among the small flames that will — eventually — be put out. It only takes a light breeze, a trivial mistake, a genetic imperfection, and they’re gone.
Fragility only pairs well with rigidity, the same way symbols are divulged within deep-rooted temples. I became a rigid pillar in this spectacle of actors and actresses that know all the proper words and moves. I don’t know anything. I look around and try my best to not be blinded. I maintain my unmoving role in the background, unnoticed. Even I can’t see myself.
“Bogdan, go hold your mother.” I try to express understanding and compassion, even though for years I’ve developed aversion and apathy towards family. Nobody held me, and nobody treated me with warmth and compassion. Or maybe those times are too distant to explain my emotional exasperation. I’d rather feel what it’s like to burn than to slowly petrify, to freeze from within. It was but a natural reaction.
I remember the last embrace — the last bit of reality I can still perceive. It was a dark room, 5 PM. My mom found out first and then told us the news we were expecting for weeks. He passed away just like the cold winter wind. All three of us gathered, and we held each other. We formed the only beacon of warmth in this memory.
And it was the last one.